23 august 1944.
Bucureştiul, o tipică capitală balcanică, cu un centru inspirat de arhitectura franceză, părea că nu resimte războiul în care România se angajase alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Totuşi, lipsa forfotei obişnuite nu era motivată de concediile funcţionarilor care doreau să fugă de vara toridă, ci de faptul că toate instituţiile publice fuseseră evacuate din capitala României din cauza bombardamentelor insistente ale aviaţiei anglo-americane. Pe de altă parte, nimeni nu putea să ascundă îngrijorarea populaţiei privind ultima ofensivă declanşată de sovietici, care ameninţa să transforme întreg teritoriul României în câmp de luptă.
Această îngrijorare era şi la Palatul Regal. Tânărul rege, Mihai îşi începuse domnia sub auspicii nu prea favorabile. Tatăl său, regele Carol al II-lea, ajuns foarte nepopular în 1940, fusese silit să abdice în favoarea fiului abia major. Puterea însă se afla în mâna mareşalului Ion Antonescu care conduce autoritar ţara sprijinindu-se pe armată. Mareşalul mizase în politica externă pe alianţa cu Germania, alianţă care se dovedea extrem de dăunătore României, care risca să devină victima ofensivelor distrugătoare sovietice.
Era momentul unor alegeri. Profitând de contactele cu Aliaţii ale unor lideri politici care asiguraseră conducerea României în timpul cât regimul parlamentar funcţionase în România, în speciale ale liderului fostului Partid Naţional Tărănesc, Iuliu Maniu, regele Mihai I decisese să scoată România din această alianţă cu Germania, ce se dovedea atât de neproductivă. Îşi asigurase sprijinul tuturor politicienilor care se opuneau politicii lui Ion Antonescu, inclusiv a minusculului Partid Comunist (clandestin), cu toţii fiind conştienţi că o abordare prietenoasă a Uniunii Sovietice va însemna în mod imperativ şi creşterea importanţei acestui partid.
În consecinţă, ţinând seama că Mareşalul Antonescu se afla în Bucureşti (acesta urma să plece pe front pentru a supraveghea operaţiunile militare, dată fiind amploarea şi pericolul creat de ofensiva sovietică) pe 23 august 1944 regele invită pe Mareşal la palat pentru discuţii.
Amănuntele întâlnirii sunt controversate, pentru că, în mod evident, raportat la slăbiciunile omeneşti, fiecare dintre protagonişti a încercat să-şi sublinieze rolul şi importanţa, sau a apărut necesitatea unor autojustificări. În esenţă regele Mihai I a cerut lui Ion Antonescu să iasă din alianţa cu Germania şi să pună capăt războiului cu Aliaţii. Deoarece acesta a refuzat să facă acest lucru deîndată regele, în calitatea sa de Şef al Statului, l-a demis pe Ion Antonescu din funcţiile sale, a numit un alt prim ministru (generalul Ion Sănătescu, tot un militar care prin contactele sale putea să asigure că armata va accepta această schimbare de guvern) şi a hotărât încetarea ostilităţilor cu Aliaţii. Mareşalul Ion Antonescu a fost reţinut, şi predat unei grupări înarmate comuniste, ţinând seama că exista nesiguranţă dacă autorităţile legal instituite îl vor trata sau nu pe Mareşal ca pe un prizonier.
Astfel, România a părăsit alianţa cu Germania, şi a încetat războiul cu Aliaţii. Deoarece trupele germane nu au înţeles să se retragă paşnic de pe teritoriul României, practic imediat România s-a găsit în stare de război cu Germania, participând, alături de Aliaţi, ulterior, la luptele cu Germania până la capitularea Germaniei.
***
Evenimentele seamănă destul de mult cu răsturnarea lui Mussolini în Italia, cu un an mai devreme, în 1943, cu deosebirea că întreaga mişcare a avut un mai mare succes. Armata română nu s-a dezintegrat ca cea italiană, şi în ciuda dificultăţilor reale pe care le-a avut de a se dezangaja din confruntarea cu armata sovietică (care a continuat să considere armata română un număr de zile după anunţarea încetării ostilităţilor ca armată inamică) a ripostat eficace fostului aliat, Germania, care a încercat, după modelul italian şi ungar, să înăbuşe răsturnarea de regim şi să păstreze controlul teritoriului românesc. Nu au existat defecţiuni decât în cazuri excepţionale, întreaga armată şi toate autorităţile române, urmând ordinele care veneau de la rege şi noul cabinet instituit sub conducerea generalului Sănătescu.
***
23 august 1944 nu este numai un moment istoric. Faptul că istoria este, după acest moment, încă actuală, încă prezentă printre români, face din 23 august o temă de dezbatere mai mult politică decât istorică. De obicei nu se separă momentul răsturnării guvernului Mareşalului Antonescu, trecerii României în tabăra Naţiunilor Unite, de ceea ce a urmat : 45 de ani de comunism, perioadă ale cărei sechele le simţim şi astăzi. Discursul faţă de 23 august este încărcat de resentimentele (sau poziţiile) pe care le avem faţă de aceşti 45 de ani. Momentul este considerat punct generator al celor 45 de ani. Se pune întrebarea dacă nu cumva s-a greşit atunci şi urmările nu puteau fi evitate. Se caută vinovaţi. Nicolae Baciu vorbeşte de trădare internă şi vânzarea României.
Judecând lucid şi observând motivaţiile oamenilor politici la 23 august observăm că această alăturare între momentul respectiv şi ceea ce urmat este forţată. Regele Mihai recunoştea peste ani că : “nimeni dintre noi n-ar fi putut să spună mare lucru despre viitor”.(declaraţia poate fi interpretată şi ca o disculpare, dar şi recunoaşterea unei doze de iresponsabilitate în acţiunea din 23 august).
În mod firesc ne întrebăm de unde a apărut acest reflex al alăturării lui 23 august celor 45 de ani de comunism. Răspunsul este relativ simplu: cauza sunt cei 45 de ani de propagandă comunistă care a asociat datei de 23 august ideea cuceririi puterii de către Partidul Comunist, ideea instaurării comunismului. Sunt tot atâţia ani de sărbători şi festivităţi care au introdus în subconştient această asociere. Istoriografia a avut de suferit după impunerea clişeelor comuniste despre 23 august. Chiar şi cei care scriau o altă istorie începeau prin a polemiza cu istoriografia controlată de comunişti.
Despre momentul 23 august s-a scris mult. Însă înţelegerea acestui moment suferă de un inconvenient: nu există o cercetare asupra contextului în care s-a scris despre 23 august. Toate cărţile apărute în România despre 23 august până în 1989 a trebuit să corespundă comandamentelor politice ale Partidului Comunist. Gheorghe Buzatu, un istoric care s-a aplcat cu mult interes asupra studiului momentului istoric 23 august 1944, aprecia în studiul “23 August: Memoria actului istoric“ că “nu marea carte despre 23 August lipseşte (orişicând , ele vor fi mai multe!) ci voinţa şi putinţa de a privi evenimentul aşa cum a fost“ (sublinierile aparţin autorului). Alţii au încercat să-şi creeze o imagine mai favorabilă redactând diverse memorii post-factum în care îşi îngroaşă participarea la eveniment ca generalul Sănătescu sau cazul mult mai grosier al colonelului Dămăceanu.
Încercarea de faţă are ca obiectiv să surprindă care a fost linia Partidului Comunist faţă de 23 august. Aceasta cunoaşte modificări corespunzând unor necesităţi ale momentului sau unor cerinţe mai largi ale obiectivelor politice ale Partidului. Dintr-un material foarte larg au fost selecţionate luările de poziţie exprimate cu ocazia sărbătoririi lui 23 August. Sărbătoarea naţională s-a constituit într-un ritual anual în care modificările se evidenţiază strident. Cercetarea acestui ritual oferă informaţii nu numai despre interpretarea (şi reinterpretarea periodică) a lui 23 august de către propaganda de partid dar şi reflectă, concentrat, şi o istorie a comunismului în România. Sărbătoarea naţională evidenţiază anumite momente, uzează de anumite simboluri, în conformitate cu linia politică a Partidului Comunist.
O astfel de cercetare are puţine precedente până acum la noi. De mare ajutor a fost culegerea Miturile comunismului românesc apărută sub îngrijirea lui Lucian Boia, care este un model relativ la cum se poate aborda istoria comunismului dintr-o astfel de perspectivă.
Comentarii