Contract de munca versus contract prestari servicii

Istoricul legislaţiei:

Codul civil roman adoptat în 1864  la art. 1413 a reglementat în cadrul contractului de locaţiune “prestaţia lucrărilor, locaţiunea muncii şi a serviciului”.

Prin apariţia Legii muncii din 1929 promulgată prin Decretul 990 publicat în  M. Of 74/ 5 aprilie 1929  reglementările din codul civil legate de locaţiunea muncii şi a serviciilor au fost abrogate.

Legea nr. 130 /1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă a prevăzurt la art 2 posibilitatea prestării muncii în cadrul unei convenţii civile de prestări servicii.

Prin O.U.G 23/2003 (publicată în M.O. nr.259 din 14 aprilie 2003) art.2 din Legea nr.130/1999  au fost abrogate, deci posibilitatea prestării muncii în condiţiile contractului de prestări servicii a dispărut.

Se recunoşte în doctrina actuală posibilitatea încheierii unui contract de prestări servicii doar în cazuri excepţionale, şi anume pentru persoane sub 15 ani (nu au capacitate legală pentru contractul de munca) şi pentru activităţi cu caracter de discontinuitate, punctual,  care presupun caracter nesubordonat al muncii.  

Reglementarea trebuie privită şi în lumina legislaţiei comerciale.

Potrivit art. 7 C. com.   “Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită”.

În consecinţă o persoană fizică care prestează servicii pentru un terţ cu caracter de regularitate    este un comerciant.

Prin urmare aceste persoane ar trebui să se supună regimului autorizării conform Ordonantei de Urgenţă a Guvernului  44/2008.

Art.1 din această ordonanta prevede că inclusiv meseriile şi ocupaţiile, chiar dacă nu sunt descrise ca fapte de comerţ, sunt supuse autorizării.