Proprietate imobiliara
Decizia nr. 42/2016 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ICCJ, Monitorul Oficial, Partea I nr. 105 din 07.02.2017
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabileşte că:
În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
Diverse
În
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art.
4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în
România, cu modificările şi completările ulterioare, prin
raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din
acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar
nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional
la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, stabileşte că:
În
situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se
cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea
de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu
a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de
despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor
acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în
vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită
la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie
prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea
prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013,
cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile
art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile
dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită
de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate.
În
ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de
lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul
hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca
inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457
alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care
aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art.
152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Ca
urmare, recalificarea căii de atac în condiţiile art. 457 alin.
(4) din Codul de procedură civilă poate fi dispusă numai atunci
când partea a exercitat o cale de atac greşită, ca efect al
menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată,
cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că numai
atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui
nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de
lege.
Aceasta
înseamnă că dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac,
deşi aceasta a fost corect indicată de către instanţă, devin
aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 din Codul de
procedură civilă, ca normă de drept comun.
Într-o
asemenea situaţie, instanţa competentă să soluţioneze calea de
atac va proceda la calificarea acesteia, conform acestor din urmă
dispoziţii, fără însă, ca urmare a acestei calificări, să
curgă un nou termen pentru declararea, respectiv motivarea căii de
atac prevăzute de lege, neexistând un temei juridic pentru
repunerea în termen. Altfel spus, recalificarea căii de atac
prevăzută de art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu
se confundă cu instituţia juridică a calificării cererii, astfel
cum este reglementată de art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din
Codul de procedură civilă.
În
măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să
permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea
prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată iniţial
căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în
temeiul art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
În
final, pentru o mai bună determinare a întinderii efectelor
acestei decizii este utilă evidenţierea terminologiei folosite de
legiuitor în cuprinsul art. 457 din Codul de procedură civilă,
sub aspectul distincţiei dintre calea de atac "neprevăzută
de lege" şi calea de atac "prevăzută de lege".
Astfel,
în prima teză a alin. (3) al acestui articol se regăseşte
sintagma calea de atac "neprevăzută de lege", în
contextul exercitării unei asemenea căi de atac de către parte în
considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii, sintagmă
care este opusă în ultima teză a aceluiaşi alineat sintagmei
calea de atac "prevăzută de lege", care, de altfel, se
regăseşte în fiecare dintre alineatele art. 457 din Codul de
procedură civilă intitulat "Legalitatea căii de atac".
Punând
în opoziţie aceste expresii rezultă înţelesul dat de legiuitor
sintagmei calea de atac "neprevăzută de lege" ca fiind
atât o cale de atac inexistentă, dar şi o cale de atac care
poartă o denumire diferită de cea prevăzută expres de lege (cu
posibile consecinţe asupra conţinutului cererii). Formularea unei
astfel de căi de atac poate fi determinată, pe de o parte, de
menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, dar şi, pe de altă
parte, cum este cazul de faţă, de considerente ce ţin exclusiv de
comportamentul procesual al părţii.
Comentarii