Recenta hotărâre a CJUE în cauza C‑400/22, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania), aduce în discuție problema protecției consumatorului în situațiile contractelor on-line, consumator care trebuie să fie pe deplin informat că acțiunea sa de a comanda anumite produse sau servicii presupuno plată.
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între VT și UR, proprietari ai unei locuințe (denumiți în continuare, împreună, „proprietarii”), pe de o parte, și Conny GmbH, pe de altă parte, în legătură cu drepturile unui chiriaș (denumit în continuare „chiriașul în cauză”) cesionate în favoarea Conny, care, în calitatea sa de cesionar al drepturilor acestui chiriaș, solicită proprietarilor menționați restituirea chiriei plătite în exces.
Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicita în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că, în privința contractelor la distanță încheiate prin intermediul unor site‑uri internet, obligația care revine comerciantului de a se asigura că consumatorul, atunci când face comanda, acceptă explicit o obligație de plată se aplică chiar și în cazul în care consumatorul nu este obligat să plătească acestui comerciant contraprestația cu titlu oneros decât după îndeplinirea unei condiții ulterioare.
Proprietarii și chiriașul în cauză au încheiat un contract de închiriere a unei locuințe care, în temeiul dreptului național, este supusă unei plafonări a chiriilor, astfel încât, în cazul depășirii plafonului menționat, chiriașul are dreptul la rambursarea sumelor plătite în plus pentru chirii.
Conny, o societate cu răspundere limitată de drept german, înregistrată în domeniul serviciilor de recuperare a creanțelor, propune chiriașilor de apartamente, prin intermediul site‑ului său internet, să încheie un contract de gestiune de afaceri în temeiul căruia ea poate acționa în calitate de cesionar al tuturor drepturilor acestor chiriași față de proprietarii lor în cazul depășirii plafonului maxim al valorii chiriilor.
Pentru a încheia un astfel de contract pe site‑ul internet al acestei societăți, chiriașii trebuie să aprobe condițiile generale ale acesteia, în care se face referire la caracterul oneros al contractului, apoi să facă click pe un buton pentru a comanda. Locatarii trebuiau să plătească, cu titlu de contraprestație, o remunerație egală cu o treime din chiria anuală economisită dacă încercările societății Conny de a valorifica drepturile lor erau încununate de succes și, de îndată ce proprietarul primea o somație, o remunerație egală cu cea care ar fi datorată unui avocat în temeiul dispozițiilor Legii privind remunerarea avocaților.
În speță, întrucât chiria lunară era superioară plafonului maxim autorizat de reglementarea națională, chiriașul în cauză a încheiat cu Conny un astfel de contract de gestiune de afaceri prin care urmărea să își valorifice drepturile față de proprietari. În acest scop, chiriașul respectiv s‑a înregistrat pe site‑ul internet al Conny, a bifat aici o căsuță pentru a accepta condițiile generale și și‑a confirmat comanda făcând click pe butonul corespunzător. Ulterior, chiriașul menționat a semnat un formular furnizat de Conny, intitulat „Confirmare, procură și cesiune, autorizație”, care nu conținea nicio informație cu privire la vreo obligație de plată care revenea chiriașului.
Interpretarea CJUE a fost că:
Articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului
trebuie interpretat în sensul că,
în privința contractelor la distanță încheiate prin intermediul unor site‑uri internet, obligația care revine comerciantului de a se asigura că consumatorul, atunci când face comanda, acceptă explicit o obligație de plată se aplică chiar și în cazul în care consumatorul nu este obligat să plătească acestui comerciant contraprestația cu titlu oneros decât după îndeplinirea unei condiții ulterioare.
Comentarii