 |
| Photo by Tingey Injury Law Firm on Unsplash |
Știrea precum că la Curtea de Apel Ploiești a fost pronunțată o hotărâre prin care a fost anulată Decizia Curții Constituționale nr. 32/06.12.2024 privind anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a creat vâlvă și multe reacții în notă politică, cu foarte puține argumente juridice. Multe din ele sunt pur și simplu atacuri la persoana judecătorului care a pronunțat această hotărâre.O analiză a situației juridice trebuie să pornească de la însuși dreptul de acces la justiție. Inalta Curte de Casație și Justiție, cu celeritate incredibilă pentru această instanță, a casat hotărârea de fond, stabilind că ar fi vorba de excepţia de necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, adică, în alte cuvinte, că instanțele nu pot analiza legalitatea actului Curții Constituționale.
La nivelul cadrului juridic internațional și european, accesul la justiție este reglementat, în principal, în conținutul următoarelor instrumente: Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.8, art. 9, art.10); Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (art.2, alin. 3; art.14); Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (art.6 și art. 13); Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (art. 47).
Din punct de vedere juridic, accesul la justiție este calificat atât ca drept fundamental care permite exercitarea și ocrotirea celorlalte drepturi ale individului cât și ca principiu fundamental în funcție de care se organizează și funcționează orice sistem democratic. De asemenea, liberul acces la justiție este garanția egalității și nediscriminării deoarece asigură posibilitatea tuturor indivizilor (indiferent de rasă, vârstă, etnie, origine socială, sau orice alt criteriu discriminatoriu) cărora li s-a încălcat un drept de a se adresa unei instanțe de judecată.
Pe plan național, existenta acestui drept nu poate fi supusa niciunei discuții de vreme ce, în art. 21 din Constituție, se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților si a intereselor sale legitime.
Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Președintelui României instituie o procedură de control suplimentară față de alte tipuri de procese electorale din România, și anume un control al Curții Constituționale privind legalitatea procesului electoral în ce privește alegerea Președintelui României. Acest control se face în temeiul unei atribuții a Curții Constituționale stabilite de art. 146 lit. f) din Constituţia României. Este dificil de explicat de ce era nevoie de acest control suplimentar, din moment ce, așa cum se întâmplă și în cazul altor tipuri de alegeri din România, există un control exercitat prin Autoritatea Electorală Permanentă și birourile electorale. Singura explicație pe care o pot furniza, este contextul politic în care a fost concepută Constituția României. Fiind un act întocmit imediat după anul 1989, acesta reflectă îngrijorările, de la acel moment, privind funcția prezidențială și posibilitățile de a se abuza de aceasta pentru instituirea unui regim autoritar/dictatorial.
În mod concret, Curtea Constituţională validează rezultatul fiecărui tur de scrutin, asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass-media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales (art. 53 din Legea nr. 370/2004).
Spre deosebire de actele celorlalte autorități implicate în procesul electoral, unde sunt reglementate căi de atac, Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Președintelui României nu prevede nicio cale de atac împotriva actelor Curții Constituționale prin care aceasta validează rezultatul fiecărui tur de scrutin şi, respectiv, prin care validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales.
Însă acolo unde legea specială nu prevede nimic, este corect să cercetăm care sunt dispozițiile legilor cu caracter general, relevante în situația respectivă.
Desigur, dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sunt cele mai relevante pentru o astfel de situație. Așa cum se spune încă din art. 1 alin. (1) din această lege: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Definiția autorității publice, dată în aceeași lege este una foarte largă: „autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public”. Orice act al unui organism al statului care acționează în exercitarea atribuțiilor sale este un act al unei autorități publice. Curtea Constituțională este o autoritate a Statului Român, reglementată chiar prin Constituție.
Ținând seama că Legea nr. 370/2004 nu prevede nimic raportat la actele Curții Constituționale, în ce privește căile de atac, înseamnă că este aplicabilă Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care la art. 5 alin. 2 spune că „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Singurele excepții de la posibilitatea de ataca un act al autorităților publice de calea deschisă de Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ sunt reglementate de art. 5 alin.(1) din această lege, și anume sunt exceptate:
a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar.
A doua ipoteză a actelor de comandament militar o voi exclude de la început, fiind absolut evident că situația pe care o dezbatem este cea a unor acte emise în cadrul unui control de legalitate privind un proces electoral, care nu are nicio legătură cu sfera militară.
Prima excepție, însă, impune o discuție.
Desigur, Curtea Constituțională este învestită în principal cu controlul de constituționalitate a legilor, acte emise de Parlament, precum și a actelor cu putere juridică echivalentă, precum ordonanțele guvernului, care în finalul procedurilor prevăzute de către Constituție, sunt acte care ajung să fie supuse tot aprobării Parlamentului (Titlul III- Capitolul I din Constituția României). Sub acest aspect, actele emise de către Curtea Constituțională, în legătură cu atribuția sa principală de control al constituționalității actelor normative cu putere de lege, pot fi considerate ca fiind acte care privesc raporturile Curții Constituționale cu Parlamentul. Și, în consecință, se bucură de o excepție de la controlul de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004.
Însă, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituţia României și precizată prin Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Președintelui României, Curtea Constituțională nu realizează un control de constituționalitate asupra actelor normative cu putere de lege, atribuție care poate fi privită ca una care privește raporturile cu Parlamentul, ci exercită o atribuție particulară, de control de legalitate pentru un proces electoral, caz în care nu există nicio justificare pentru a excepta de la controlul de legalitate, prin instanțele judecătorești, actele Curții Constituționale, date în aplicarea art. art. 146 lit. f) din Constituţia României și a celorlalte dispoziții din Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Președintelui României.
Interesant este de observat că însăși Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale, Legea nr. 47/1992, face această distincție.
Atunci când nu există o cale de atac disponibilă această lege o spune explicit. De pildă, la art. 31 alin. (1) se spune. „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
Sau, vorbind despre soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, se arată la art. 36, că „decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
În schimb, atunci când este vorba de atribuțiunile legate de alegerea Președintelui, nu avem nicidecum o astfel de mențiune:
„Art. 37. - (1) Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
(2) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Art. 38. - Contestaţiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcţia de Preşedinte al României, precum şi cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termenele prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României. ”
Acest lucru nu este întâmplător, pentru că, așa cum arătam mai sus, această atribuție a Curții Constituționale este în afara atribuțiunilor sale principale legate de controlul de constituționalitate, în acest caz particular Curtea Constituțională fiind o autoritate electorală, ale cărei acte pot fi supuse verificării prin instanțele de judecată, conform regulilor în vigoare.
Desigur, lipsa unor norme clare, face posibilă existența de interpretări divergente.
Însă instanțele de judecată ar fi de dorit să dea curs acelor interpretări în sensul în care să se dea prioritate dreptului de acces la justiție, și nu interpretării care restricționează acest drept. Într-un climat politic tensionat, interpretările care restricționează dreptul cetățenilor de a se adresa justiției afectează încă și mai mult încrederea în instituțiile Statului Român.
În plus, previzibilitatea și claritatea normelor privind accesul la justiție, face parte din chiar conținutul dreptului la justiție, și chiar Curtea Constituțională arăta prin Decizia nr. 189/2006 că principiul accesului liber la justiție consacrat prin textul art. 21 din Constituție implica, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedura clare, in care sa se prescrie cu precizie condițiile si termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată.
Prin urmare, atunci când există o îndoială, provenită din lipsa sau neclaritatea legiferării, legat de aplicarea normelor care au relevanță în legătură cu dreptul de acces la justiție, atitudinea corectă, în spiritul aplicării Constituției și a drepturilor fundamentale, este cea în care se dă curs acestui drept, nu cea în care acest drept este restricționat.
Și un ultim argument. Curtea Constituțională, în sine, nu este instanță de judecată. Nu face parte din autoritatea judecătorească. Autoritatea judecătorească este reglementată în Constituția României în Titlul III, Capitolul VI, art. 124 -134, în timp ce Curtea Constituțională este reglementată în Titlul V articolele 142-147. Deci, orice procedură în fața Curții Constituționale nu ține loc de „acces la justiție”.
Comentarii